Prâslea cel voinic - EVALUARE NATIONALA 2013

Prâslea cel voinic şi merele de aur - de Petre Ispirescu

Ideea principală a basmului este aceea că dacă Prâslea l-ar fi ascultat pe ta-su, ar fi mâncat un măr şi-ar fi băut o berulă în loc să se apuce să-l caute pe ticălosul de hoţ, acest basm ar fi avut doar o pagină şi n-ar mai fi fost subiect de examen!

“- Acum, zise Prâslea, să căutăm şi pe hoţ. Dară împăratul, mulţumit că pipăise merele cele aurite, nu mai voia să ştie de hoţi.”

Celelalte învăţăminte care se pot trage din acest basm sunt:

1. Dacă ai un măr care face mere de aur, apare imediat un zmeu să ţi le fure chiar dacă eşti coşcogeamitea împăratul.

2. Înainte de a te apuca de învăţat pentru examene, ia-ţi două ţepuşe – “Prâslea îşi luă cărţi de cetit şi două ţepuşe. Bătu ţepuşele în pământ şi se puse între ele, aşa ca să-i vină una dinainte şi alta la spate ca, daca îi va veni somn şi ar moţăi, să se lovească cu barba în cea de dinaintea lui şi dacă ar da capul pe spate, să se lovească cu ceafa în cea de dinapoi.”

3. Dacă eşti mai bengos ca fraţii tăi, ei vor incerca să te omoare: “Fraţii săi prinseră pizmă pe el pentru că fusese mai vrednic decât dânşii şi căutau prilej ca să-l piarză.”

4. Gagicile zmeilor îi ajută pe voinici, chiar dacă “ele cer zmeilor câte în lună şi în soare şi ei se fac luntre şi punte de le împlinesc toate voile.”

5. Zmeii sunt gentleman-i. Întotdeauna, înainte de a ajunge acasă aruncă buzduganul.

6. Voinicii români deşi preferă doar lupta dreaptă, au mereu un paloş pitit pe undeva cu care taie căpăţânile zmeilor.

7. Voinicilor le plac orgiile: “O săptămână întreagă se desfătă Prâslea împreună cu amândouă fetele.”

8. Românii apără puii:“ Prâslea văzu un balaur care se urca pe un copac să mănânce nişte pui de zgripsor. Scoase paloşul, se repezi la balaur şi numaidecât îl făcu bucăţele.”

9. Toţi puii îşi mint mamele.

10. Dacă cineva are o datorie la tine, tot tu tre’ să te agiţi ca să ţi-o plătească: “Pentru că îţi sunt datoare mântuirea puilor mei, mă învoiesc zise zgripsoroaica. Numa pregăteşte 100 de oca de carne şi 100 de pâini.”

11. Scuipatul lipeşte orice: “Zgripsoroaica ii puse carnea de pe coapsă la loc, o unse cu scuipat, şi aceasta se lipi.”

12. Când şefii tăi sunt în căcat (“Să-mi dai gata furca pe care o cere fata mea cea mică; că de unde nu, unde-ţi stau picioarele, îţi va sta şi capul") îţi vor crea condiţii oleacă mai bune de muncă: “Atunci se învoiră a-i da o odaie să lucreze numai Prâslea singur şi pe fiecare noapte să-i dea câte o trăistuţă de alune şi câte un pahar de vin bun.”

13. Deşi îl scoţi mereu din căcat, şeful nu te va duce niciodată în faţa împăratului: “Cum o să aduc înaintea măriei-tale pe meşter? Este un prost şi un trenţăros.”

14. Dacă faci un rău, Dumnezeu te va trăsni … cândva: “- Vom arunca fiecare câte o săgeată şi Dumnezeu, dacă vom fi cineva greşiţi, ne va pedepsi. Ieşiră fraţii în curtea palatului, aruncară săgeţile în sus şi, când căzură, ale fraţilor celor mai mari le căzură drept în creştetul capului şi-i omorâră.”

15. Reporterii sunt toţi nişte pleşcari care se ghiftuiesc moca la evenimentele mondene de la curţile impăraţilor iar la plecare mai iau şi-n traistă câte ceva: “Trecui şi eu pe acolo şi stătui de mă veselii la nuntă, de unde luai O bucată de batoc, Ş-un picior de iepure şchiop.”

BASMUL - EVALUARE NATIONALA 2013

Doamna: - Copii, ce am avut noi de pregătit pentru astăzi? ... Ia spune-ne tu Victoraş.

Victoraş: - Noi pentru astăzi am avut de pregătit basmul Dănilă Prepeleac de Ion Creangă.

Doamna: - Bravo Victoraş! Stai jos. Traiane, ca să-ti îmbunătăteşti media pe acest trimestru, ne vei spune acum care sunt ideile principale şi ce trebuie noi să invăţăm din această povestire.

Traian: - Eroul principal, Dănilă, a realizat un singur lucru măreţ în viaţa sa: un prepeleac (“Atâta odor avea şi el pe lângă casă făcut de mâna lui.”) PREPELEÁC, prepeleci, s.m. 1. Par cu crăcane scurte, înfipt în pământ, în care se pun, la ţară, oalele spălate ca să se scurgă.

Ideea principală a basmului este că, oricât de proşti şi puturoşi am fi, putem ajunge la fel de bogaţi ca Becali.

Din acest basm, noi mai învăţăm următoarele lucruri:

1. Cei săraci şi leneşi au o mulţime de copii.

2. Nevestele săracilor sunt muncitoare şi bune la inimă iar cele ale bogaţilor sunt pestriţe la maţe şi zgârcite.

3. Nu trebuie să ne bazăm prea mult pe fraţii nostri bogaţi (“Măi frate, zise într-o zi cel mai mare istuilalt; mi-e lehamite de frăţia noastră!”)

4. Românii sunt şmecheri şi hoţomani - Dănilă schimbă boii pe un car, carul pe o capră, capra pe un gânsac şi gânsacul pe o pungă goală, având permanent sentimentul că i-a fraierit pe toţi. Fraieriţii au acelaşi sentiment faţă de el.

5. Săracii au o grămadă de idei. Din păcate, toate sunt proaste:

a. “Cum ajunge în pădure, chiteşte un copac mai mare şi trage carul lângă el. Fără să dejuge boii, începe a tăia copacul, ca să cadă în car deodată. Bocăneşte el cât bocăneşte, când pârrr! cade copacul peste car de-l sfarmă şi peste boi de-i ucide!”

b. “După multă trudă şi buimăceală, în loc să iasă la drum, dă de-un heleşteu şi, văzând nişte lişiţe pe apă, zvârrr! cu toporul într-însele, cu chip să ucidă vro una... Dar lişiţele, nefiind nici chioare, nici moarte, au zburat. Toporul s-a cufundat şi Prepeleac a rămas bătând în buze”.

6. Ca să facem rost de bani, trebuie să construim biserici (“Tot mănăstiri să croieşti, dacă vrei să te bage dracii în seamă, să-ţi vie cu banii de-a gata la picioare şi să te facă putred de bogat!”).

7. Şefii, după ce dau bani, se răzgândesc întotdeauna (“Stăpânu-meu s-a răzgândit; el vrea mai întâi să ne cercăm puterile ş-apoi să iei banii”).

8. Dracii sunt mai proşti decât cel mai prost român.

9. Dacă faci pe placul şefului ajungi puţin mai sus în ierarhia firmei sau instituţiei la care prestezi (“Acum, în clipă, să se aleagă unul dintre voi care să meargă şi să afurisească pe acest proclet şi vrăjmaş cumplit.

Pe loc şi vine unul înantea sa, tremurând.

- Să trăiţi, mârşăvia-voastră! Eu mă duc să îndeplinesc nelegiuita voastră poruncă. (Aşa răspund toţi angajaţii la poruncile Şefului. Bineînţeles că doar în gând ... hehehe!)

- Mergi! şi dacă-i fi meşter şi-i izbuti, să ştii c-am să te fac mai mare.”)

10. Dacă luăm bani de la draci, nu vom mai munci “ever” ci doar vom mânca, vom bea şi ne vom desfăta pân’ la adânci batrâneţe.

Doamna: - Bravo Traian. Ai nota 8. Stai jos. 

Doamna: - Ar mai fi ceva de adaugat dragi copii: Nu faceţi politică! “El tufleşte cuşma pe cap, o îndeasă pe urechi şi habar n-are: "Nici nu-i pasă de Năstasă; de Nichita, nici atâta!"

Pietonii

 Motto: "Când traversezi strada, uită-te bine în stânga şi în dreapta."

 “Pietonii reprezintă cea mai mare parte a omenirii. Pietonii au creat lumea. Ei au construit oraşele, au ridicat clădirile cu etaje peste etaje, au făcut instalaţiile de canalizare şi de alimentare cu apă, au pavat străzile şi le-au luminat cu becuri electrice. Ei au răspandit cultura in lumea intreagă, au inventat tiparul şi praful de puşcă, au făcut poduri peste râuri, au descifrat hieroglifele egiptene, au pus in circulaţie lama de ras, au desfiinţat comerţul cu sclavi şi au stabilit că din boabele de soia se pot prepara o sută paisprezece feluri de mancare gustoasă şi hrănitoare.

Si când totul a fost gata, când planeta noastra a căpătat un aspect oarecum civilizat, au apărut automobiliştii. 

Automobilul a fost inventat tot de către de pietoni. Dar automobiliştii au uitat asta numaidecât şi au început să-i striveasca sub roţile maşinilor lor pe sărmanii pietoni blânzi şi inteligenţi. Străzile, create de pietoni, au trecut sub stăpânirea automobiliştilor. Partea carosabilă a devenit de două ori mai lată, iar trotuarele, de două ori mai inguste. In oraşele mari, pietonii duc o viaţă de martiri. S-a introdus pentru ei o restricţie de ghetou în ce priveste circulaţia. Nu li se îngăduie să traverseze decât la intersecţii, adică tocmai acolo unde circulaţia este mai intensă, unde firul de păr de care atârnă de obicei viaţa pietonului se poate rupe mai uşor decât oriunde. In frumoasa noastra patrie, maşina - destinată, in concepţia pietonilor care au inventat-o, să serveasca transportului paşnic al oamenilor şi lucrurilor - a căpătat un caracter primejdios de proiectil fratricid. Dacă, uneori, pietonul izbuteşte să scape de sub botul argintiu al maşinii, vine miliţia şi-l amendează pentru nerespectarea catehismului circulaţiei.

 In general, prestigiul pietonilor s-a şubrezit mult. Ei, care au dat lumii oameni iluştri ca Horaţiu, Boyle-Mariotte, Lobacevski, Gutenberg sau Anatole France, sunt nevoiţi acum să se strâmbe cum nu se poate mai caraghios ca să atragă atenţia asupra existenţei lor.

 Un grăitor exemplu îl constituie pietonul-sportiv, plecat de tânăr din Iaşi şi care, ajuns în pragul bătrâneţii la porţile Oradei, va fi strivit de un autocar unguresc, al cărui numar nimeni nu va apuca să-l reţină.

 Un alt exemplu ar fi cel al mohicanului european al mersului pe jos. El face înconjurul lumii, rostogolind în faţa sa un butoi. Ar fi mers el bucuros şi fără butoi; dar atunci nimeni n-ar fi băgat de seama că e într-adevăr un pieton de cursă lungă şi ziarele n-ar fi scris nimic despre el. Aşa încât e nevoit să împingă în faţa sa, toată viaţa, butoiul blestemat, pe care - colac peste pupăză - este desenată cu galben o inscripţie ce laudă neîntrecutele calitaţi ale uleiului de automobil.

 In aşa hal a decăzut pietonul! Numai în micile oraşe pietonul mai este respectat şi iubit. Numai acolo mai este stapân al strazilor şi poate călca, fără să se sinchisească, pe caldarâm şi să-l traverseze în orice direcţie, cum vrea şi cand îi pofteşte inima.”

Ilf si Petrov - “Viţelul de aur”

13 Iaşi - Cârciumi de poveste 3

O cârciumă cu pretenţii a Iaşilor anilor ’80 era cea situată pe acoperişul Hotelului Unirea, cunoscută de toată lumea sub denumirea de “13”. Acesta era singurul etaj la care oprea liftul special prevăzut doar pentru clienţii localului.

În acea perioadă, acolo era unicul loc din Iaşi în care puteai savura o bere poloneză Okocim sau una nemţească Radeberger.

 

Împreună cu Leahu şi Bibanu', am vizitat locaţia timp de un semestru, săptămânal, în’83. Se întâmpla doar marţea, după cele 2 ore de sport pe care le aveam de la 8 la 10 în dealul Copoului pe unul dintre  terenurile de antrenament ale Politehnicii Iaşi.

În ziua respectivă mai aveam doar 2 ore de curs şi seminar la engleză, de la 12 la 14. Pe parcursul întregului semestru 2 al anului întâi de studenţie, am reuşit să ajungem la acest curs doar de 3 ori: de 2 ori în jurul orei 13:55 şi o dată, ceva mai devreme, la 13:45, în ziua în care trebuia să dăm examenul (pe care l-am promovat toţi trei cu nota 9, spre deosebire de restul colegilor care, prezenţi fiind la toate orele, îl luaseră cu 10).

Ritualul era următorul: prin rotaţie, doi dintre noi cumpărau de la negrii din faţa shop-ului din holul hotelului ţigările americane (50 lei - Camel, Pall Mall sau Lucky Strike fără filtru, 

 60 lei - Rothmans sau Dunhill (în pachete de alea cu 2 compartimente),

sau 65 lei Kent-ul lung), iar al treilea plătea toată berea care se consuma (13,50 lei sticla).

Atmosfera de aici nu avea nimic în comun cu cea din cârciumile prezentate anterior pentru că tipologia clienţilor era cu totul alta. Ca să vă faceţi o idee, în acea perioadă o halbă de bere la Zoiosu era 3,50 lei iar în Bucşinescu 4 lei.

Motivul principal pentru care această terasă era vestită în randul studenţilor era numărul, destul de mare, al celor care o aleseseră ca fiind locul de unde se puteau arunca în gol, fără teama că ar putea scăpa doar cu vreo infirmitate sau paralizie pe viaţă. Rata de succes a sinucigaşilor care o alegeau era de 100%.

Cel mai cunoscut era cazul unei studente la litere, dezamăgită în dragoste, care după un zbor planat de 30 de metri, s-a înfipt drept într-unul dintre cele trei catarge metalice plasate lânga hotel, pe care se arborau, la zi de sărbătoare, drapelele patriei noastre socialiste şi ale partidului nostru iubit.

Pentru a nu fi nevoiţi să taie stâlpul cu pricina - ceea ce ar fi însemnat bani grei cheltuiţi din averea poporului (dacă l-ar fi tăiat ar fi trebuit plantat altul nou pentru că era tocmai cel pe care se arbora steagul partidului şi ar fi dat prost ca tocmai ăla să fie sudat), edilii au preferat să taie leşul tinerei pentru a o extrage de-acolo.

Un mare inconvenient al locaţiei era faptul că şansele de a trage ţeapă erau aproape nule. Ele se iveau doar în zilele ploioase când, în loc să stai afară pe terasă, te puteai aşeza strategic la una din mesele situate în faţa liftului. Daca pe liftieră o apuca pântecăraia sau una dintre celelalte 861 de nevoi femeieşti şi era nevoită să-şi părăsească postul, puteai să o ştergi englezeşte şi să mai şi blochezi liftul la parter astfel încât, până s-ar fi pornit careva în urmărirea ta, tu deja să savurezi a 3-a bere Mărgineni la litru pe terasa de la Iaşul, care se afla la o aruncătură de băţ. O chestie inedită pentru acele vremuri era faptul că, după ce comandai berea, ţi se oferea, din partea casei, un castronel cu vreo 32 de grame de alune. Gratis!

Berăria Bucşinescu Iaşi – Cârciumi de poveste 2

În anii ’80, bodega cea mai apropiată de căminele studenteşti din Tudor, era berăria Bucşinescu, cunoscută şi sub numele: “La varice”. Porecla venea de la faptul că, dat fiind numărul insuficient al scaunelor de pe terasă, majoritatea clienţilor îşi sorbeau halbele stând ciorchine în picioare în jurul meselor grele din tablă, acoperite odinioară cu un strat de vopsea albă peste care patina timpului îşi aşternuse din plin amprenta. 

Existau desigur locuri şi în interior dar, datorită mirosurilor de nedescris emanate de podeaua încăperii şi de cele 2 WC-uri (doar pentru bărbaţi evident), puteau rezista acolo doar supravieţuitorii atacurilor cu gaze de luptă din primul război mondial şi cei ai lagărului de la Auschwitz din cel de-al doilea.

Celor care stăteau la coada din faţa dozatoarelor de bere li se dezintegrau tălpile încălţărilor în urma contactului cu podeaua din ciment acoperită de un strat cu un ph puternic acid format, de-a lungul timpului, în urma reacţiilor chimice produse între bere, scrum, vomă, pipi, flegme, muci şi alte “ingrediente” specifice. Vestiţii bocanci “insulated” au fost cu siguranţă inventaţi de vre-un client fidel al crâşmei, sătul să-şi  cumpere lunar încălţări noi. Veteranii povesteau de cazuri în care tălpile papucilor îţi rămâneau lipite de podea, făcând-o să semene cu vestitul “Walk of Fame” hollywood-ian unde marii actori ai lumii, îşi imprimă pentru posteritate urmele mâinilor.

Nivelul pişatului de pe podelele budelor oscila, precum cotele apelor Dunării, între 8 şi 12 cm. Clienţii se pişau direct din uşa WC-urilor, neîndrăznind să păşeasca în interiorul acestora. Cei care se ştiau a fi nevoiţi “să dea şi cu solidul”, se dotau de-acasă cu cizme de cauciuc şi lămpaşe, deoarece înăuntru era “întuneric ca-n cur” vorba lui Céline.

Studenţii politehnişti, au descoperit aici “cocteilul molotov”, marcă înregistrată a locantei. Prepararea acestuia necesită următoarele ingrediente: una halba cu bere, una sută de vodcă şi una batistă, de preferinţă cu măcar 10% din suprafaţa ei rămasă nefolosită. Se suflă spuma berii, se desface batista şi se aşează peste gura halbei apăsând uşor cu degetul arătător pe ea astfel încât să formeze un “con vulcanic”, al cărui vârf să intre în contact cu berea. Se ia paharul de vodcă şi se toarnă uşor licoarea în halbă. Ridicându-se uşor batista, stratul de vodcă va rămâne cam de două degete deasupra celui de bere. Efectul vizual este deosebit.

Celelalte efecte, ar putea fi rezumate de următoarea întâmplare: în 1986, în urma accidentului de la Cernobîl, când toată zona de nord-est a ţării era îngrozită de efectele  norului radioactiv ce  tocmai o survolase, nea’ Traian B., “cetăţean de onoare” al crâşmei, le explica comesenilor cum stă treaba cu radioactivitatea:

- Nu-i mare scofală mă cu radiaţiile astea. Uite ieri, pe când mă pregăteam să-mi prepar al treilea molotov, ia ghiciţi voi ce văd eu plutind pe spuma berulei mele?

- Ce mă?

- Păi erau o mulţime de chestii mici ca nişte drosophila melanogaster doar că erau verzi.

- Ca nişte ce mă?

- Ca nişte musculiţe de-alea din vin bă inculţilor. Şi dădeau sărmanele repede repede din picioruşe ca să nu se-nece in berea mea.

- Păi şi ce-i cu asta?

- Păi alea erau radiaţiile care-au căzut din noru’ de la Cernobîl mă tâmpiţilor.

- Şi tu ce-ai facut?

- Ce să fac? – am suflat spuma de-au zburat toate pe jos pe-aci printre cojile astea de seminţe. Duse-au fost. Cred c-au şi murit de sete până azi. Aşa că mai slăbiţi-mă cu poveştile voastre cu canceru’, impotenţa şi alte căcaturi. Şi-o iau doar fraierii ca voi care nu-s atenţi la ce le cade prin halbe. 
Hai noroc!

Zoiosu' Iaşi - Cârciumi de poveste

Una dintre “perlele” cârciumilor Iaşului, a fost terasa “Zoiosu”. 

Situată pe strada Sărărie, în imediata apropiere a căminelor studenţeşti din Tîrguşor, şi-a căpătat un renume de neegalat datorită faptului că aici halbele nu erau spălate decât după terminarea programului, sau niciodată.

Fiind în permanenţă plină ochi, clienţii insetaţi, care aveau şansa să ocupe o masă, luau de pe aceasta halbele golite de “predecesori” şi se repezeau cu ele direct la coada din faţa dozatoarelor de bere, fără să mai aştepte să le spele careva.

Se zvoneşte că pentru a avea o bere cu spumă consistentă, se mai adăuga şi niscaiva DERO în băutură. Având în vedere faptul că mulţi dintre foştii clienţi încă supravieţuiesc, înclin să cred că a fost doar o răutate răspândită de vecinii de la Terasa Vânătorului, aflată în imediata apropiere.

Ştiut fiind faptul că orice cârciumă legendară din Iaşi a dat nastere măcar unei poveşti literare de mare valoare, vă supun atenţiei următorul fragment:

LA CRAŞMĂ

“Venise vremea să mearga la crîşmă. Popic căută în şifonier şi scoase o veche cutie de pantofi, legată cu o fundă de mătase roz. În cutie era un teanc de scrisorele. Luă una din ele, apoi îşi puse căciula-n cap şi tuleo’ la Zoiosu’. Aici Popic găsi toata gaşca-n păr. Uite-l pe dom' Profesor mustăcind de zor, pe dom' Giner care bea ca un miner, pe dom' Gălbează cel cu mintea trează! Uite-l pe Părăluţă cu o carte în mînuţă. Uite-l pe Gică Halbă, zis şi Pleaşcă, omul care e în stare să se zgîiască o zi întreagă la o halbă şi care ştie treizeci şi trei de şmecherii ca să-l facă pe comeseanul întîmplător să-i dea o bere de pleaşcă. Uite-l şi pe Ivan Moldovan, odraslă a lui Traian. Ehei! Aici e o altă lume! Nici tu apartament friguros, nici tu grijă pentru plata la întreţinere, nici tu aşternut gol (lui Popic îi fugise nevasta la batrîneţe cu farmacistul Donose). Aici se bea, se destăinuie, se însingurează, se împrieteneşte, se tace, se rage, se leagă şi se dezleagă limbile mai ceva ca la Turnul Babel. Aici ne înarmăm, devenim religioşi, elitişti, ne dezlegăm de toate "ismele", facem pace in Libia. Aici şezurăm şi plînserăm pe cenuşa patriei. Deh, chestii de bar sau de har. Fiecare dupa pofta inimii. Ori dupa pofta luminii sau negurii din suflet.
"Ai materialul?", îl intreabă dom' Profesor pe Popic. Toţi îşi dadură coate şi se ţistuiră unii pe alţii: gata, lăsaţi discuţiile. Popic le flutură prin faţa ochilor hîrtia velina de nuanţă limonie: "Da' cotizaţi?" Ceilalţi se scociorîră prin buzunare şi în curînd în faţa lui Popic straluci paharul plin ochi cu votca din cea mai scumpa - preţul lecturii scrisorii. "Miroase?" întrebă Părăluţă adulmecînd plicul. Popic îi trase plicul de sub nas: „A levănţică". Apoi, tacticos, ca orice om care are responsabilitatea unei afaceri de maximă importanţă, începu să citească frumos, accentuînd adjectivele şi lungind cuvintele. Toţi erau numai ochi şi urechi. Restul crîşmei se face a nu mai exista - e doar fîlfîire de umbre, dislocare de forme.
Dupa lectura scrisorii, dom' Gălbează zise: "Da' aveai talent, bre Popicule. Puteai să ajungi cît Eminescu, ba chiar cît Ceauşescu". Popic împături cu grijă scrisoarea (trebuia să o pună la loc, în cutia de pantofi unde nevastă-sa păstra cu sfintenie scrisorile lui de acum cine mai ştie cîţi ani): "N-am numele necesar, bre.”

Praful şi pulberea se aşezară pe mesele slinoase, în aer şi peste chipurile oamenilor care erau acum undeva, departe, ca nişte mogîldeţe. Orele zilei se amestecară cu cele ale nopţii, aburind sufletul şi săltînd inima”.   

Mari români, cu care am avut privilegiul să fiu contemporan – TUDOR GHEORGHE

Gânduri despre sentimentul naţional şi despre bucuria de a fi român şi creştin…

“La mine, la Podari, să nu zici că nu s-au intâmplat lucruri deosebite! La mine, la Podari, pe dealul de deasupra casei mele, cât am fost eu plecat să-mi văd de sănătate la Techirghiol, a apărut… bă, nene ca la Hollywood, înţelegi, scrie mare: PODARI.

La Craiova nu scrie. Prin Craiova când treci nici nu-ţi dai seama. Nici nu există Craiova. Dar când ai trecut de Craiova şi ai plecat spre Calafat, pe deal, sus, exact ca la Hollywood scrie PODARI. Şi noaptea este luminată reclama… Este tot ce-mi trebuie! Acum Craiova este ceva pe lângă Podari.”

“Mie mi-ar fi drag să fie tot timpul alegeri pentru că mereu s-ar face câte ceva prin comune.”

“La noi în sat nu se fura! În anii ’50 nu exista ideea de furt – oamenii îşi lăsau butiile cu vin, acolo unde culegeau, grămezile cu porumb la capul locului, nu-şi luau nimic unul altuia. N-avea niciun sens, aveau toţi. Odată cu colectivizarea, odată cu instaurarea comunismului au început să fure, au început să minta, au început să se înşele între ei.”

“Sunt oameni care au avut bani şi care au facut afaceri după anul 1989. Este nedrept. Startul este total nedrept. Dupa Al Doilea Razboi Mondial, nemţilor li s-a dat cate o sută de mărci. Cei care au avut talent în a-i înmulţi au avut succes, ceilalţi nu. Ei bine, este nedrept faptul că noi, după ’89, ne-am aşezat la masa democraţiei, unii cu saci de bani, pe care-i aveau dinainte şi alţii care n-au avut nimic.”

“O parte din spectacolele pe care le fac sunt gândite special pentru ca generaţia de astazi, scârbită de România, să vadă că a fost şi altfel pe aici. Tinerii care se duc în străinătate spun: „Mi-e ruşine că sunt român”. Şi sunt băieţi deştepţi, copii deştepţi, nu gargaragii. Ei nu mai au cu ce să se mândrească. Ca ei să aibă motive de mândrie, eu trebuie sa fac acest efort de a le demonstra că, odată, am fost cineva.”

“Vă dau un exemplu absolut admirabil de decădere a spiritului romanesc. Pe un bucureştean de acum 50, 60 de ani îl calcă un domn pe bombeu, în tramvai, şi ăsta se uită la el şi-i spune: „Dacă-mi bagi o fisă în gură, îţi spun câte kile ai!” Nu zice: „Bă, fiţi-ar mă-ta…! Bă, boule uită-te pe unde calci, în mă-ta!”  Asta e diferenţa! Ăsta era umorul, ăsta era bucureşteanul, ăsta era Mitică.”

“ Pe ţăran, cand l-ai rupt de glia lui şi l-ai băgat in mahala, ai făcut ce este mai rău. A devenit mârlan. Nu mai este ţăranul plin de respect, din sat, căruia îi era ruşine să scuipe sau să arunce coji de seminţe pe jos pentru că se uitau urât vecinii la el.”

 “Mârlănia a înflorit până în sferele înalte ale politicului. Ăsta este rezultatul mârlăniei din sferele politice – lipsa totală de educaţie primară. Pe principiul „Dacă eu sunt mârlan, toţi trebuie să fiţi!” sau “Dacă vrei să ajungi cineva, fiţi, tată, mârlani ca mine că uite ce bine îmi merge!”

“Am avut un prieten care a fost dat afară din televiziunea română pentru că l-a intrebat la un interviu pe consulul britanic acreditat la Bucureşti: „Este proverbială disciplina britanică. Cum aţi reuşit?” Iar consulul britanic a răspuns privind fix spre cameră: „I-am bătut 400 de ani!”.

“La noi nu trebuie să existe democraţie pentru că nu este construit sistemul. Întâi disciplinează-i, apoi dă-le libertate! Văd că deţinuţii se vaită acum în închisori că nu au televizor. Şi l-am intrebat pe tata: ce televizor aveai tu băi tată în puşcărie?”

“Eu, care umblu prin toata ţara, observ că nimeni nu munceşte pe drumurile patriei. Se fac poduri, se fac şanţuri şi, când trec pe lângă ei, văd că din zece inşi, nouă stau în lopeţi. Ce-ar fi să le dea lopeţi cu cozi mai lungi ca să nu mai poată sta în ele?”

“Menirea mea în această perioadă, în faţa acestei generaţii debusolate şi debusolante, este să pun în valoare poezia română cu ce are ea mai frumos.”

“ Eram într-o seară la un prieten, într-o companie de senzaţie: cu Grigore Vieru, cu Ioan Alexandru, cu D.R. Popescu, cu Marin Sorescu. Redescopeream poezia lui Grigore Vieru şi, cântând, spunând versuri şi dialogând, se crease o minune. Atunci, Ioan Alexandru a spus: „Fraţilor, suntem într-un moment dumnezeiesc! Dumnezeu e aici, cu noi! Să nu pierdem acest moment pentru istoria literaturii române! A fost o seară senzaţională.”

“Am fost la Vulpeni, într-un sat, în urmă cu mulţi ani de zile. Am cântat cele mai frumoase cântece din repertoriul meu de folclor. Muzică populară veche, bijuterii poetice şi muzicale. Ţăranii au avut o reacţie genială la poeziile lui Sorescu: nu a aplaudat nici unul. Dădeau din cap şi ziceau: „Da, da. Aşa e”. M-au primit frumos, cu scuzele superbe ale oamenilor de la ţară. Aduceau nişte pâini calde, făcute în ţest, o minune, nişte pui senzaţionali, brânză proaspătă, şi spuneau: „Ne iertaţi, ştiţi, ca la ţară”. Un ţăran mi-a spus ceva de genul: „Auzi, bădică, dumneata cânţi frumos, da’ d-astea d-ale noastre, populare, nu ştii?”. Adică ce cântasem eu... Zic: „Care sunt ale noastre, populare?”. „Păi, d-astea, cu «M-am născut lângă Carpaaaaaaaaţi...».” Asta auzeau ei la radio şi la televizor şi asta voiau. Este cutremurător ce se întâmplă.”

“Dacă eu mă duc la mine în sat şi vine o femeie cu o găleată cu apă pe cap, nu traversează şoseaua până nu trec eu. Şi stă cu greutatea aia pe cap, aşteaptă să treacă bărbatul, care este cruce de om. Şi e vorba aia frumoasă la noi: „Merge pe drum un om şi o femeie”.

 “Am fost întrebat ce muzică fac, prin anii ’70. „Cântăreţul de muzică folk Tudor Gheorghe...” Le-am spus: „Dacă vreţi voi folk, măcar scrieţi-l cu c de la cartof, nu cu k”. Folk însemna o revoltă, Dylan, Joan Baez. Joan Baez a fost expulzată din SUA pentru că îi blestema pe americani în cântecele ei. Sângele indienilor ei cerea răzbunare. Dylan era supărat pe prostia cu Vietnamul, deci aveau de ce protesta. Pe când la mine, cum să fiu revoltat în perioada Ceauşescu, când totul era perfect, totul mergea foarte bine, când o ţară întreagă era fericită? Nu aveam motive să fiu revoltat, atâta mi-ar fi trebuit!”

“Din păcate se lucrează la îndobitocirea generaţiei actuale, dorindu-se ca tinerii să nu se ocupe de lucrurile esenţiale pentru că astfel pot fi mai uşor transformaţi într-o masă de manevră bună să sape şanţuri în Germania, Franţa sau Anglia.”

“În ‘70 m-au rugat să rămân in America: “Nea’ Tudore suntem aici peste un milion de români, hai rămâi că ne alini durerile, ne faci să fim mai buni”. Le-am zis că eu ştiu o ţară în estul Europei unde sunt 23 de milioane care suferă. Cum era să las eu 23 de milioane pentru un milion. Plus că pe mama o durea un picior. Şi pentru mine osia Pămantului trece prin piciorul ăla al mamei. Şi dacă pe mama o doare piciorul ăla, simt ca Pământul nu se învârteşte cum trebuie şi că trebuie să mă duc acasă.

“Şi acum mă înfior când spun strofa asta cumplită din Caragiale:
“Trec astăzi neştiut prin lume
 Dar trainic las în viitor
 Un semn, o glorie, un nume
 Acestui imbecil popor”.

„De fiecare dată când îl ascult,  Tudor Gheorghe îmi confirmă bănuiala că poezia românească, populară şi cultă, poate mişca munţii. Problema mea, inhalând prin toţi porii melodia fiinţei sale, este cum să îmi stăpânesc o lacrimă de dragoste, admiraţie şi mândrie că poate exista acest fenomen pe care, vorba lui Grigore Vieru, mi-e mai uşor să-l pup.”    

Marin Sorescu 1991.

Mari români, cu care am avut privilegiul să fiu contemporan – ION RAŢIU

România organiza în primăvara lui 1990 primele alegeri libere şi democratice de după cel de-al II-lea război mondial. Pe 25 mai, Ion Iliescu devine preşedintele României. În favoarea sa s-au pronunţat 12.232.498 de alegători. Prezenţa la vot a fost atunci de 14.826.616 de alegători dintr-un total de 17.200.722 înscrişi pe liste.

Nu am votat, dar am simpatizat. L-am susţinut, în aprinsele controverse politice avute pe atunci cu familia şi prietenii, pe cel mai “chic” candidat şi anume pe candidatul ţărănist Ion Raţiu. Comentariile bunicii mele vis a vis de sănătatea mea mintală precum şi faţă de candidaţii liberalilor şi ţărăniştilor nu pot fi reproduse aici.

Ignorând părerea unora dintre cei ce înfăptuiseră “Revoluţia” şi care cântau zi de zi in Piaţă:

"Mai bine haimana, decât trădător
Mai bine golan, decât dictator
Mai bine huligan, decât securist
Mai bine mort, decât comunist!", 12.232.498 de alegători au ales, în mod democratic, noul preşedinte.

Scorul final a fost: 

Ion Iliescu (FSN) 85,07%, adica 10.086.303 voturi

Radu Câmpeanu (PNL) 10,64% , adică 1.529.188 voturi
Ion Raţiu (PNŢCD) 4,29%, adică 617.007 de voturi

Îl voi prezenta, pe scurt, pe medaliatul cu bronz al acestei competiţii:

ION RAŢIU

6 June 1917 – 17 January 2000

Ion Raţiu, the elected leader of the World Union of Free Romanians, based in London, was the most outspoken and consistent voice of opposition to Nicolae Ceausescu. Journalist, broadcaster and author, he was also a successful businessman in shipping and property, while simultaneously assisting in the rescue and support of many who fled Ceausescu’s dictatorship.

Ion Raţiu was born in Turda, Transylvania, on 6 June 1917. After studying Law and joining the army, in April 1940 he entered Romania’s Foreign Service. He was sent to London as a chancellor at the Romanian Legation. Shortly afterwards, with Romania’s alignment with the Axis powers, the young Ratiu resigned his post and obtained political asylum in Britain. He won a scholarship to study economics at St. John’s College, Cambridge. After the communists came to power in Romania in 1947, Ion Raţiu remained in exile in London. Even from the beginning of WWII, he joined the fight against totalitarianism of any political colour, helping to organise the Central European Student and Youth Society.

In the late 1950s, he started publishing the Free Romanian Press, a weekly news bulletin. He also contributed regularly to the BBC Romanian service, Radio Free Europe, or The Voice of America. In 1975, the year he published ‘Contemporary Romania’, he decided to devote all his energy to the pursuit of a free Romania. He played a key role in the setting up of the World Union of Free Romanians, of which he was elected president at its first congress in Geneva (1984). Shortly after this, he started publishing The Free Romanian / Romanul liber, a monthly newspaper in English and Romanian.

After 50 years in exile he returned to his homeland in 1990 to contest the presidency. Although he won a seat in Parliament, and was to serve his country for his last ten years, his failure to win the presidency was a disappointment to many. Even today on Romanian streets, Ion Raţiu is remembered fondly, often referred to as “the best president Romania never had”.

Ion Raţiu died in London on 17 January 2000, surrounded by his family. In accordance with his wishes, he was buried in his home town of Turda. His funeral was attended by over 10,000 people.

Această biografie sumară precum şi tot ceea ce ştiu că acest om a făcut pentru ţara lui şi a mea, m-a determinat să îl includ în categoria, pur personală, a marilor români. Imaginile care îl prezintă ridicat de poliţie în timpul vizitei “de lucru” a lui ceausescu în Regatul Unit  îmi întăresc convingerea că nu greşesc.

 

MODELUL GRECESC (cu adaptările mioritice de rigoare)

 După cum se ştie, după 1990, nicio formaţiune politică aflată la conducerea acestei ţări nu a fost în stare să formuleze sau să implementeze nişte măsuri de dezvoltare adaptate condiţiilor concrete economico-sociale din “spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic”.

 Lipsiţi de viziune, gândire politică, economică şi socială sau, ca să fim mai precişi, lipsiţi de orice formă de gândire, toţi cei care au condus destinele Romaniei în aceasta perioadă, au plagiat (că tot e la modă acest termen) prevederi din legislaţia altor state, pentru care aveau diverse afinităţi, ca de exemplu:

 - băi tată, ce de kile de cârnaţi am mai înfulecat la München şi ce de-a hectolitri de berule am băgat în burdihan la Oktoberfestu’ din anii trecuţi … trebuie musai să adoptăm “modelul german”;

 - daca tata, fost general în Secu’, şi-a băgat toate economiile la bancă in Zürich,  trebuie să adoptăm modelul elveţian neapărat … că o fi ştiut el ceva. Părinţii ne învaţă doar de bine nu-i aşa?

 - când am fost plecat cu mama în excursie pe valea Loire-ei (pentru că luase locul 1 pe ţară la întrecerea socialistă între CAP-uri la producţia de mărar si leuştean, cu 45 de tone la hectar), mi-a plăcut grozav. Acu’, dacă tot am ajuns ministru’ turismului, o să adopt cu siguranţă modelul franţuzesc.

 - după ce-a rămas văr’-miu in ‘83 in Olanda (unde ajunsese cu Ansamblul de dansuri populare “PASSO DOBLE” al comunei Trebuci), ne-a trimis o grămadă de “pachete” cu ness café, ciungă, blugi sacose cu ABBA, Boney M şi cărţi de joc cu poze porno. Dacă drogaţii ăia o duceau aşa de bine pe-atunci, înseamnă că, musai, modelul olandez e cel mai viabil (sic!) şi în ziua de azi (şi-o sa-mi deschid şi-un magazin de etnobotanice ca să va invăţaţi minte).

 Am putea continua, la nesfârşit, cu aceste exemple de “motivaţii”, care i-au impins pe “politicienii” români din ultimii 23 de ani să adopte nişte legi care s-au potrivit, ca nuca-n perete, cu realităţile plaiurilor noastre mioritice.

 Având în vedere faptul că, de pe urma hotărârilor adoptate de ei, a avut de suferit şi plătit doar contribuabilul ( a se citi “pulimea”), vă propun (chiar dacă, încă!, nu sunt membru al guvernului … hehehe) “MODELUL GRECESC”, cu adaptarile absolut necesare, pentru a mai scăpa de birurile cu care suntem împovăraţi din ce în ce mai mult de la an la an.

 Ca să fie pe înţelesul tuturor ceea ce este de făcut, vom exemplifica simplu şi la obiect (evident fiind faptul că sumele de care dispun românii nu sunt nici la genunchiul broaştei faţă de cele ale urmaşilor lui Socrate, Aristotel sau Pericle):

 1. Bani ascunşi în peştele congelat

 „Filiala mea are peste 5.000 de clienţi. Dintre aceştia, 2.500 fie şi-au transferat banii în bănci din străinătate, fie i-au dus acasă", relatează o angajată a unei bănci din Atena.    

 „Există cazuri în care oamenii au plecat de la bancă si cu cate 300.000 de euro în geantă”. Angajata băncii descrie apoi locurile în care a auzit că-şi ascund clienţii banii, după ce-i retrag din bancă: „Unul şi-a scos toţi peştii din congelator, şi-a pus banii în ei şi i-a băgat (peştii desigur … ), la loc. Alţii şi-au ascuns banii în zidăria piscinei, sub cuşca câinelui, prin rezervoarele de la WC-uri sau în sicriele din mormintele străbunicilor".

 Noi îi putem piti cu mult mai mult succes: în portbagajul Daciei 1100, folosite azi pe post de coteţ de găini, în abisurile latrinei din fundul (scuzaţi termenul) curţii, în ciorapii purtaţi timp de 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile şi lăsaţi la soare să se zvinte, în borcanele cu zacuscă şi zarzavaturi pentru iarnă, la rădăcina salcâmului situat, precis, în parcela 3, rândul 2, poziţia 11, în păduricea de duzi şi corcoduşi situată la 12 km de casa amantului ei sau, pur şi simplu, în cur (scuzaţi din nou, şi aveţi în vedere că acest loc nu e prea propice pentru cocoşeii de aur şi mărgelele din pietre semipreţioase de juma’ de oca bucata).

 2. Pensii pentru morţi

 Ministerul muncii elen a descoperit că, din 500 de persoane înregistrate, cu vârsta de peste 110 ani (sic !!!) care primeau pensie, peste 300 erau decedate de mai mult de 10 ani.

 Asta au preluat-o de la noi, ştiut fiind faptul că suntem recunoscuţi pe plan mondial pentru proptirea străbunicii, ajunsă, dupa 43 de ani de la deces, în faza de mumie egipteană, la geamul casei, avand pe faţă zambetul larg şi drăgăstos cu care-l întâmpină orice fiinţă umană normală, pe acela care vine să-i dea bani şi nu să-i ceară (s-a dovedit, după cum ştiţi, fără urmă de tăgadă, că Madamme Tussaud se trage din Cilibia).

 3. Prelata care te scapă de bir

 Pentru că doar 324 de locuitori ai capitalei elene au declarat că au piscine, Fiscul grec a început să studieze, din elicopter, nordul luxos al Atenei. A descoperit că în spatele gardurilor înalte se ascundeau peste 17.000 de piscine. Aceasta înseamnă că mai puţin de 2% dintre contribuabilii eleni plătesc impozitul pe piscină. Grecii, cu imaginaţie, au luat imediat măsuri. Au început să-şi acopere piscinele cu prelate care imită gazonul sau betonul, pentru a nu mai putea fi reperate din aer.

 La noi, se pot acoperi (cu paie, mucuri de ţigări, doze sau PET-uri goale de bere, coji de seminţe, pungi de plastic de la LIDL sau cu colecţiile Can Can si Libertatea - că nu avem noi bani de prelate), cu mult succes: coteţele, cocinile, grajdurile, stânele, cazanele de ţuică sau chiar plantaţiile de canabis, strecurate abil printre culturile de ceapă, gulii şi varză.  

 4. Sistemul de sanatate

 Autorităţile elene au verificat 1500 de doctori din Atena, constatând că peste jumătate dintre ei au declarat venituri mai mici de 40.000 de dolari pe an. 30% dintre ei susţin că  câştigă mai puţin de 13.500 euro anual, sumă care nu acoperă nici măcar chiria pentru cabinete.

 La noi, doctorii nu au nevoie să platească chirii pentru că-şi trag gologanii direct în cabinetele puse lor la dispoziţie în spitalele de stat. E mai greu (dar nu imposibil dacă folosesc sfaturile prezentate gratuit acilea), să justifice cu ce şi-au achiziţionat yacht-urile şi proprietăţile din Canare, Barbados sau Seychelles.

 5. Elveţia

 În momentul în care nicio metodă nu a mai fost suficientă, fraţii nostri eleni şi-au pus banii la adăpost în băncile din Elveţia.

 Noi putem inlocui, cu mult mai mult succes, bancile elvetiene (care, apropos, au decis să acorde dobanzi negative deponentilor - adică tu depui 100.000 şi scoti 99.000 după un an) - cu cele din Borneo, Kalimantan sau Burkina Fasso - că vremea Bancorex, Banca Religiilor sau Banca turco-romană, care dădeau si 72,12% dobanzi medii, au trecut, din păcate).

 P.S. 1 - Ministerul Finanţelor de la Atena, a făcut publică o listă cu numele a 4.152 de persoane care datorează statului 14,9 miliarde euro din impozite, taxe şi penalităţi. In fruntea listei se află omul de afaceri Nikos Kassimatis, care datorează statului 952 de milioane de euro. Alte 6.000 de companii si organizaţii, au datorii cumulate la stat de peste 30 de miliarde de euro.

 La noi, ar trebui consumate atâtea tom-uri de hârtie, încât s-ar prăpădi toate pădurile patriei şi tot n-ar ajunge. 
 P.S. 2 - În mai 2010, Grecia a reusit să evite falimentul cu ajutorul unui pachet financiar acordat de partenerii săi din zona euro si de către Fondul Monetar International, în valoare de 110 miliarde euro.

 Noi intrăm în insolvenţă şi ne doare la trişchetă.

 P.S. 3 - Ceva pare să fie în neregulă cu micutul oras Larissa, capitala zonei agricole Thessalia, care, cu o populaţie de 250.000 de locuitori, are mai multe Porsche-uri Cayenne pe cap de locuitor decat New York sau Londra. În timp ce producătorii germani se pot mandri cu o asemenea dovadă a succesului lor la export, contribuabilul neamţ s-ar putea să fie mai puţin inţelegător în a salva de la faliment o naţiune care se fereşte atat de mult să-şi plăteasca taxele.

 Ia veniţi băi băieţilor de la fisc, la Huedin şi constataţi !
 P.S. 4 - În prezent, evaziunea fiscală a bogaţilor din Grecia, în special avocaţi si medici, reprezintă intre 20 si 30% din PIB.

  Luptăm, luptăm, luptăm şi caştigăm !!!

 TRĂIASCĂ FRĂŢIA … DE NEZDRUNCINAT … ROMÂNO – ELENĂ !!!

AMINTIRI DIN COMUNISM – “Formaţia AZUR - din Brăila”

 Fără să apară vreodată la TV, în ultimii ani de dictatură, o formaţie de lăutari a cucerit ţara. Proletarii se îngrămădeau la ei ca la moaşte. Era cenaclul lor. "Prinţişorul meu", "Mama mea e florăreasă", "Se mărită Mona mea", "S-a rupt lanţul de iubire "… şi multe altele.

 La jumătatea anilor ’80, la petrecerile de apartament din cartierele mun­citoreşti şi la cele din căminele studenţeşti, cânta o singură for­maţie. Magnetofonul avea o singură bandă care mergea non-stop, până fierbea transformatorul. Din boxe răsunau ritmuri greceşti, cu versuri româneşti: "Mona", "Claudia", "S-a rupt lanţul de iubire" sau "La o masă mai retrasă" erau un fel de manele, însă cu mult mai spălate decât cele de astăzi.

 Salam, Minune sau Vijelie sunt regii actuali ai emisiunilor de divertisment, angajaţi permanenţi să ofere bâţâială românului iubitor de lanţ gros de aur la gât şi de grătar în faţa scării blocului de “nefamilişti”.

 Pe timpul lui Ceauşescu, AZUR nu s-a zărit nici o secundă printre găurile macrameurilor care se scurgeau pe cel puţin jumătate din ecranul televizorului alb-negru.

 "Noi eram altfel. Şi vreau să vă zic un lucru: poate adună ei lume la concerte, dar nu blochează circulaţia, aşa cum făceam noi când se auzea că suntem în oraş", spune fălos Nelu Vlad, un fel de John Lennon pentru AZUR.

 "Gata, mă apuc de cântat"

 Nelu Vlad se descrie ca fiind omul care a inventat reţeta de cântece de petrecere decente, "nu chiar manele". Înainte de AZUR a vrut să se facă miliţian, însă regimul l-a lăsat fără epoleţi şi caschetă. Comuniştii l-au dat afară din Academie şi îi pregăteau un loc de muncă în industrie. Însă, într-o noapte, i s-a aprins beculeţul: "Eram la o nuntă, cu nevastă-mea. Acolo era o formaţie care cânta incredibil de prost! Mi-a venit ideea şi i-am zis lu’ nevastă-mea: «Gata … mă apuc de cântat» - «Cum? … păi nu te-am auzit niciodată». «Lasă, că ai să mă auzi tu", povesteşte Nelu Vlad. Avea 27 de ani şi se uita ca mâţa-n lemne pe partitură. Şi ce dacă ,… fierbea dorinţa în Neluţu. A scos toţi banii pe care îi strânsese la CEC şi s-a dus ţintă în uşa magazinului cu instrumente."Am cumpărat o staţie de amplificare “Made in RDG”, tobe, o orgă şi un acordeon. Am început cu acordeonul. Autodidact" -  încheie ferm fostul student la Miliţie, viitor acordeonist.

 "Unde eram, era ca la Sf. Parascheva"

 A găsit imediat şi oameni pentru celelalte instrumente, iar pentru că el era omul cu sculele şi ideea, hotărăşte că are responsabilitatea să dea numele formaţiei: "am o slăbiciune la bleu, dar nu puteam să-i spun aşa. Ştiam că în italiană e «AZUR». Aşa a rămas".

 La începutul anilor ’80, Nelu Vlad şi AZUR îşi bagă sculele în priză în restaurantul brăilean Rubin şi îşi pun în cap să cânte “… de să danszeze şi fripturile din farfurie”.

 Într-un an, Rubin a devenit, dintr-o bodegă ordinară, un restaurant de lux, unde rezervările ajungeau lejer la suta de lei. Impresarii i-au mirosit, au scos o casetă şi aia a fost.

 "De atunci a început totul. În orice oraş intram, era ca la Sfânta Parascheva. Oraşul paraliza, poliţia călare era în dispozitiv. «Vine AZURUL !!!…., se ştia». În Sala Polivalentă era plin, iar afară sperau să intre încă 9 – 10.000 de oameni." În trei zile de concerte se făceau bani cât pentru un sfert de Dacie.
POSTERE DIN EPOCA DE AUR

Marketingul a început şi s-a terminat … în cadă!
  "Fanii habar n-aveau cum arăt. Dacă ar fi ştiut că eu sunt Nelu Vlad de la AZUR, m-ar fi devorat pe stradă. Aşa, puteam să mă plimb liniştit… O perioadă a fost cumva un avantaj". Dar parcă nici aşa nu le convenea şi s-au gândit să se promoveze cumva. "Ne-am pozat. Puneam în cadă soluţii de developat şi, după ce făceam fotografiile, le înşiram la uscat în toată casa. La concerte, nişte colegi de la ansamblul de muzică populară le vindeau în mulţime. Le dădeau de două ori mai scump", Aşa a ajuns AZUR să facă mai mulţi bani din vânzarea fotografiilor decât din concerte.
PRIMA CASETĂ: "O EXPLOZIE SOLARĂ"

 "La interviul de angajare de la restaurantul brăilean Rubin, juriul a fost dificil. Ne-au dat note doar oamenii cei mai competenţi din conducerea localului: şeful de la “Alimentara”, con­tabilul, cel de la organizarea muncii, şeful de partid".

 Brăila era un oraş fudul pe atunci. Se cânta numai engleză, italiană, gre­ceşte. La Rubin se frigeau fripturile pe bandă rulantă. Nelu Vlad spune că ei erau "de vină". Pentru AZUR, venea lumea ca la Mecca.

 Succesul lor ajunge la urechile lui Costel de la Corod, un fel de Radu Baron al timpurilor, cunoscut pentru că vindea casete audio prin oraşele din Moldova. Într-o seară, a venit cu un aparat de înregistrat la restaurant şi a făcut o casetă de o oră din programul Azur. "S-a vândut mai ceva decât portocalele şi bananele. Ăla a fost momentul. Prima casetă a fost o explozie solară. A contaminat toată România".
"Era un cenaclu în toată puterea cuvântului. Nebunie în sală …  plângeau băieţii. Se vedea că o nimerisem cu textele, melodii cu versuri simple".

 Succesul AZUR era uriaş, iar membrii formaţiei nu prea înţelegeau „delirul” fanilor. Când se auzea în oraş că a venit Azur, fanii înrăiţi păzeau intrarea în hotel. „Venea fiecare ba să-mi dea flori, ba o sticlă de whisky, ba un pachet de cafea, ba un carton de ţigări … cum erau vremurile pe-atunci”.

 Formaţia AZUR avea şi bodyguarzi. Doi hamali din portul Brăilei, fiecare cam la 130 de kile. Textele pieselor erau „inspirate din viaţă”. Claudia de exemplu, a apărut la o nuntă. „Mi-a zis unul dacă vreau să fac cunoştinţă cu soţia lui Vaşcovici, numărul 7 de la Dinamo, Claudia. Săptămâna viitoare i-am făcut piesă. Mulţi te sponsorizau să faci piese cu nume de iubite, soţii sau amante".
  "Aveam un succes fenomenal. Mă gândeam cum eu, un om fără studii muzicale, să fiu atât de venerat şi de iubit de atâta lume din ţară" - Nelu Vlad

REMEMBER "FORMATIA AZUR - din BRAILA" !!!:

“Aseară muierea m-a lăsat
 Cu-n copilaş mic şi-ndurerat.
 De ştiam c-o să se-ntâmple aşa
 Mai bine copil nu mai făceam.
 Refren: Taci copile, nu mai plânge
            Nu plânge cu tata,
            Că eu te iubesc mai mult ca mama 

 Şi chiar dacă nu mi-a fost uşor,
 Copilu-a crescut ca un bujor.
 A crescut întruna şi-a oftat,
 După mama lui care-a plecat.
 Refren

 Copilu-i mare merge la şcoală
 Dar suspină-n fiecare seară.
 O mie de vorbe dacă-i spui,
 Lui i-e gândul tot la mama lui.
 Refren

 P.S.: A FOST SAU N-A FOST?

  "În 1988, îngheţa friptura în farfurie. Unul dintre şefii de la centrul de cultură ne-a scos de pe scenă. Mi-a zis: «Bă … eu şi cu naşu’ fumăm ţigări Assos, mai jucăm o carte, avem şi gagici. Nu ne-ajung banii. Vrem 20.000 pe lună. Era enorm, am refuzat. Ne-au anulat atestatele şi ne-au trimis pe şantier»", spune Nelu Vlad.